Atena, 2325

O duminică frumoasă și însorită de Februarie în Atena trebuie sărbătorită cu o cafea excelentă la umbra florilor de pe terasă, se hotărî Rhea zâmbind, după dușul de dimineață. Își luă halatul pe ea și ieși așadar pe micuțul balcon al bucătăriei. Se anunța o zi excelentă. Sel era plecat toata ziua la atelier, pregătea o mașină specială, iar ea aștepta vizita prietenei ei din Asia. Zhenya era în avion pentru încă o oră sau două, așa că îi solicită lui Tur să îi facă legătura video cu ea. “Zhenya doarme încă, aeronava ei e situată deasupra Mării Roșii și circulă cu 450 km/h” răspunse robotul. Ok, lasă-i un mesaj, replică ea. 

Cu mâna dreaptă ridică ceșcuța de cafea sorbind ușor –  încă era fierbinte – iar cu stânga își mângâie pântecul “Ce face iubita mea fetiță astăzi?” Un picioruș rebel reacționă imediat, “Ne place cafeluța sau am auzit-o pe mami?” chicoti Rhea ridicându-și privirea către norul negru din zare. Pare să ne ocolească furtunica… o să fie o zi excelentă. “Ce dată e astăzi și cum e Angie, Turing?”. Fătul dispunea de 2 seturi complete de senzori, obligatorii pentru orice sarcină. “Nicio anomalie în dezvoltare, iar azi e 3 Februarie” răspunse Turing prompt. După o pauză de o clipă sau două, docil, adaugă, învățat de rutina specifică Rheei și gusturile sale muzicale relevante: “Comemorăm moartea lui Buddy Holly într-un accident aviatic împreună cu alți doi muzicieni în așa-zisa zi în care muzica a murit, acum 364 de ani. De aproape două sute de ani pe planetă nu a mai avut loc niciun accident de avion”. Sarcastică, Rhea se simți datoare să adauge “Niciun Buddy Holly nu s-a mai născut în acest timp totuși”. Nu știa cum, dar Turing îi strica tot cheful câteodată. “Hai să ascultăm “The Day the Music Died”, Turing. Ambele variante, și originalul și cel al Madonnei. Iar apoi adaugă în playlist “Killing Me Softly”. Încă ceva, Turing. Când Sel îți cere muzică la atelier, pune-i același playlist”. “De fapt, cântecul se numește American Pie” o completă robotul. Nu primi niciun răspuns.

Priveliștea Atenei, cu cele șapte insule sau peninsule care erau pe vremuri coline se desfășura sub balconul ei plin de plante decorative.  Într-o zi senină ca asta, putea vedea până dincolo de insula Pireu, poate chiar până la micuța insulă Aegina. Mii de povești îngropate de sute de ani în căsuțele mici grecești de piatră aflate acum la zeci de metri sub apă își tăceau poezia neputincioase în fața Rheei în duminica asta superbă. Acasă, pe Insulă, e noapte, își aminti ea de Reykjavik. “Trei ore de lumină pe zi sunt în perioada asta, deci prefer căldura de aici nopții de 21 de ore din Insulă”. După-amiezile în Atena erau totuși crunt de fierbinți. Aerul ajungea la 60 de grade, iar radiația solară te putea ucide în nici două ore. Clădirile moderne cu sticlă eficientă se auto-întrețineau, energia absorbită de la soare fiind îndestulătoare pentru răcire, iar Picăturile erau cele mai bucuroase la 60 de grade, însă oamenii erau din ce în ce mai puțini în zonă. Mulți plecaseră în Nord de sute de ani, iar cei care rămăseseră se împuținau pe zi ce trece. Asta dacă nu luăm în calcul Ridicații – în sediul computațional din Atena al Autorității erau stocate peste 20 de mii de suflete. 

În timp ce Don McLean își spunea oful în surdină, plângându-se de marile experimente sociale americane ale anilor 1960 în versurile sale complexe și pline de semnificații, Rhea privea la pescărușii care zburau în depărtare, sorbind încet din cafeaua dezmorțită și Angie părea să danseze încet pe muzică în pântec. Se simțea atât de fericită. Clipi încercând să îndepărteze pata neagră care îi apăru în ochiul drept și își duse mâna la sprânceană, simțindu-se un pic amețită. Atunci își pierdu cunoștința pentru prima oară, timp de aproape două minute.