Conspirația

Groenlanda, 2353

Selvin se odihnea liniștit pe una dintre băncile de lemn din cimitirul catedralei. Zborul până la Nuuk fusese foarte stresant – aeronava a trebuit să ocolească două centre de joasă presiune care s-au dovedit a fi tornade, deasupra Atlanticului, între insula Britaniei și Islanda. Prin urmare, în loc de cinci ore, zborul a durat aproape opt. Motoplanoarele hibride supereficiente ale Autorității Aeriene nu pot depăși cinci sute de kilometri la oră față de aer, iar zborul spre nord întotdeauna era mai lung din cauza vântului. 

Angie îi trimisese mesaj că nu mai poate ajunge, fără să detalieze motivele – dar e normal, ea era cu siguranță ocupată și cu laboratorul și cu cursurile, iar acum și cu Nobelul Relativ,  poate la întoarcere. Va aștepta mesajul ei, dacă nu oricum va zăbovi două-trei zile în Reykjavik pentru a-și întâlni vechii prieteni din insulă – după asta, înapoi în Egipt. Nu putea lipsi prea mult de acolo și ținea la acel job pentru că își atinsese principalul scop: să mai uite de trecut. Una peste alta, apropo de prezent, misterioasa sa gazdă se lăsa asteptată. Lucru care nu-l deranja pe Sel pentru că locația era una superbă. Lanurile de grâu copt care se legănau în vântul nordic sub lumina spre violet a lămpilor multispectrale împreună cu temperatura scăzută  îi dădeau o stare excelentă. Așa că porni ușor la plimbare pe drumul agricol îngust de lângă catedrală, prin spatele ei spre interiorul insulei, pentru a le admira.

Turla de lemn a catedralei încă se mai vedea în spate când se intâlni cu un fermier. Jovial, acesta-i întinse mâna salutându-l în limba locală, pe care Sel n-o cunoștea, îi răspunse așadar doar cu un zâmbet. Tipul era bine făcut și foarte vesel. Îl întrebă în universal:

  • Ce faci pe-aici, străine? Eu sunt Mike. 
  • Mulțumesc de întrebare. Am o întâlnire cu un prieten și întârzie – m-am gândit să dau o tură, pentru că îmi place natura. E ferma ta?
  • Da, de 20 de ani. Tot ce vezi în fața ta, până la păduricea aceea. O sută de hectare – maximul pe care-l poate deține o familie. Din pământul asta trăim cu toții, fără Venit, fără nimic.
  • Excelent. Felicitări! E foarte frumos.
  • Da, da… copiii însă vor la Studii, se întristă el subit, dar își izgoni supărarea imediat. Dar lasă asta. Haide cu mine să te arăt cuiva!
  • Stai, nu pot… deși mi-ar plăcea, zâmbi Sel. Aștept pe cineva.
  • Greșit, străine, greșit. Cineva te așteaptă pe tine. Și încă cum… Ești Selvin, da? întrebă strănepotul inuiților pe un ton mai șoptit.
  • Da… răspunse el circumspect.
  • Mergi cu mine! 

Selvin îl urmă, deși toată chestia i se părea cam dubioasă, dar până la urmă, la ce altceva să se aștepte, că doar nu mergea la un simpozion, știa asta de la început. Tipul grăbi pasul, iar direcția se schimbă către pădurice. Lumina ciudată a lămpilor dese de pe marginea drumului, reglate pentru a facilita fotosinteza grâului făceau ca pe sol, celor doi călători să li se vadă câte trei sau patru umbre distincte, care se mișcau ca limbile unui ceas. Tipul părea tăcut, dar Selvin realiză în curând că era de fapt preocupat. Se uita mereu în stânga și în dreapta, să se asigure că nu e monitorizat probabil.

Ajunși la marginea lizierei, Mike sări șanțul de drenaj și pătrunse  printre copaci deși Selvin îl urmă cu greutate – nu mai era tânăr de ceva timp și încheieturile nu-l mai ascultau. Crengile uscate îl agățau de haine, iar localnicul nu scădea deloc ritmul. Dintr-o dată însă, după ce Selvin se aplecă să treacă pe sub o cracă mai groasă, se făcu întuneric. De tot.

Leave a Comment