Picătura modificată masiv pentru zbor aștepta liniștită în liziera câmpului de grâu. Jon Ikkonen verifică nivelul acumulatorilor – 37 de procente. Asta înseamnă cam o oră în aer, socoti el. Mult prea puțin, călătoria de aproape o mie cinci sute de kilometri va fi parcursă de picătură  la o viteză față de aer de patru sute de kilometri pe oră poate chiar în cinci ore – oricum, peste patru. Totuși, Jon Ikkonen nu voia să riște să pornească generatorul de fuziune cu hidrogen la sol, pentru că era destul de zgomotos. N-avea de ales, trebuia să-și aștepte fiii pentru a decola pe acumulator și abia după ce se va îndepărta de Nuuk și de coasta Groenlandei îl vor porni în aer. Deschise totuși panoul de comandă și iniție turbinele moleculare poziționate în locul celor trei roți. Picătura se ridică silențios câțiva centimetri de la sol sub propulsia palelor de elice simulate de câmpurile de forță și își corectă imediat tendința de glisare cauzată de vânt odată ce pierdu legătura cu solul. 

Jon Ikkonen era în stare de alertă pentru că pe drumul spre pădurice văzuse o dronă de tratament agricol care își urma traseul preprogramat pentru a pulveriza substanțe chimice peste cultura de cereale, iar patternul jobului putea oricând s-o trimită peste păduricea aflată la confluența dintre două terenuri agricole. Una peste alta și tinerii întârziau, iar chestiunea asta îl enerva teribil pe Jon Ikkonen din cauză că furtuna ciclică de radiații i-ar putea surprinde în afara peșterii. Bătrânul lider nu voia să facă uz din nou de comunicator – deși modulația sa era mascată inteligent între benzile de zgomot natural – pentru că se simțea mai în siguranță când aparatul rămânea nefolosit pe toată durata misiunii. Plus că avea pretenția de la planurile sale să fie atât de bine puse la punct încât să nu fie nevoie de intervenții – rotițele operațiunii trebuiau pregătite minuțios înaintea execuției astfel încât dacă una nu funcționa corect imediat să fie corectată de o alta. În cazul acesta însă orice marjă temporală și-ar fi luat, atât vântul cât și întârzierea lui Mika și Anselmi Ikkonen ar fi dat-o peste cap. Privea îngrijorat printre copaci spre oraș, sperând să-i vadă pe cei doi pe drum și nu oricum, ci alergând. Le-a spus foarte clar că trebuie să se grăbească și nu știa ce naiba durează așa mult. Avea nevoie să traga o dușcă. Noroc că luase la el o butelcuță mică din rezerva lui de Talisker 18. O deschise și gâlgâi însetat și prelungit.

Satisfăcut dar sperând să prindă o mișcare pe drum cu coada ochiului, își deschise în sfârșit comunicatorul pentru a verifica mesajele. Nimic. Așteptă cinci secunde și abia atunci văzu o pată neagră apărând la orizont. Doar că nu erau ei. Era drona de tratament, care se îndrepta fix spre el, paralelă cu drumul. “Rahat!” strigă el cu voce tare și apucă manșa aeronavei, ridicând-o brusc deasupra copacilor și forțând o translatare laterală de aproape treizeci de metri către est, spre țărm. Era deja deasupra dronei, deci ar trebui să fie în siguranță dacă scârnăvia aia de aparat diabolic nu avea și senzori de orizont. Picătura de sticlă era aproape transparentă deci nu era expusă privirii locuitorilor din oraș, care era oricum departe. Jon Ikkonen își aruncă privirea pe drum – “în sfârșit, a dat Dumnezeu” – își spuse el când îi văzu pe cei doi fii ai săi alergând spre pădurice. Doar că nu erau singuri, constată el în timp ce se apropia pe sus de ei. Idioții erau cu femeia.